Caracteristicile primare ale unui întrerupător includ: Tensiunea nominală (Ue); Curent nominal (In); intervalele de setare a curentului de declanșare pentru protecția la suprasarcină (Ir sau Irth) și protecția la scurtcircuit (Im); și Curent nominal de rupere de scurt-circuit (Icu pentru întrerupătoarele industriale; Icn pentru întrerupătoarele casnice), printre altele.
Tensiunea nominală de funcționare (Ue): Aceasta este tensiunea la care întrerupătorul de circuit funcționează în condiții normale (continue).
Curent nominal (in): aceasta reprezintă valoarea maximă a curentului pe care un întrerupător de circuit-echipat cu o unitate de declanșare la supracurent dedicat-o poate rezista în mod continuu (nedefinit) la temperatura ambiantă specificată de producător, fără ca temperatura componentelor sale care transportă curent-să depășească limitele specificate.
Setarea curentului de declanșare scurt-circuit (Im): unitatea de declanșare a scurt{-circuitului (fie instantanee, fie cu întârziere scurtă) este proiectată pentru a declanșa rapid întrerupătorul atunci când apar valori mari ale curentului de defect; Im reprezintă acest prag de declanșare.
Capacitatea nominală de întrerupere a scurt-circuitului (Icu sau Icn): curentul nominal de întrerupere a scurt-circuitului al întreruptorului este valoarea maximă (perspectivă) a curentului pe care întrerupătorul o poate întrerupe fără a suferi deteriorări. Valorile curente furnizate în standarde reprezintă valoarea RMS (Root Mean Square) a componentei AC a curentului de defect; la calcularea acestor valori standard, componenta tranzitorie DC (care apare invariabil în timpul unui scenariu de scurtcircuit în cel mai rău caz) se presupune că este zero. Valorile nominale pentru întrerupătoarele industriale (Icu) și întreruptoarele pentru uz casnic (Icn) sunt de obicei exprimate în termeni de valori kA RMS.
Capacitatea de întrerupere a scurtcircuit-Circuitului (Ics): capacitatea nominală de întrerupere a unui întrerupător este clasificată în două tipuri: Capacitate nominală de întrerupere a scurtcircuit-finală nominală și Capacitate nominală de întrerupere a scurtcircuit-de serviciu. Standardul național *Aparatură de comutare și control de joasă-tensiune - Partea 2:-Întrerupătoare* (GB14048.2-94) oferă următoarele definiții pentru capacitatea nominală maximă de întrerupere a scurtcircuit-a unui întrerupător și capacitatea nominală de întrerupere a scurtcircuitului de serviciu:
1. Capacitate maximă nominală de rupere în scurt-circuit a unui întrerupător: capacitatea de întrerupere, determinată în condițiile specificate de procedurile de testare prescrise, care *nu* include capacitatea întreruptorului de a transporta ulterior curentul nominal.
2. Capacitatea nominală de întrerupere a scurtcircuit-de serviciu a unui întrerupător: capacitatea de întrerupere, determinată în condițiile specificate de procedurile de testare prescrise, care *include* capacitatea întreruptorului de a transporta ulterior curentul nominal.
3. Procedura de testare pentru capacitatea nominală maximă de rupere a scurtcircuitului este O-t-CO.
Secvența de testare specifică este următoarea: curentul de linie este ajustat la valoarea anticipată a curentului de scurt{0}}circuit (de exemplu, 380 V, 50 kA) în timp ce butonul de testare rămâne neapăsat și întrerupătorul de circuit testat este în poziția închis. La apăsarea butonului de testare, întrerupătorul transportă curentul de scurtcircuit de 50 kA și se deschide imediat (desemnat ca „O”). Întrerupătorul trebuie să rămână intact și să se poată re-închide. „t” reprezintă intervalul de timp (de obicei 3 minute), timp în care circuitul rămâne într-o stare „hot standby”; întrerupătorul efectuează apoi o operațiune de închidere (denumită „C”) urmată imediat de o operațiune de deschidere („O”). (Acest test de închidere servește la evaluarea stabilității electrodinamice și termice a întreruptorului în condiții de vârf de curent.) Această secvență combinată este desemnată „CO”. Dacă întrerupătorul finalizează cu succes operația de întrerupere, capacitatea sa finală de întrerupere în scurt{15}}circuit este considerată calificată.
4. Procedura de testare pentru capacitatea nominală de întrerupere a scurt-circuitului de serviciu (Icn) a unui întrerupător de circuit este O-t-CO-t-CO. Această procedură diferă de cea pentru capacitatea finală de întrerupere a scurt-circuitului prin adăugarea unei secvențe suplimentare de „CO”. La finalizarea testului, dacă întrerupătorul efectuează cu succes operația de întrerupere completă și stinge arcul, capacitatea nominală de întrerupere a scurt-circuitului de serviciu este considerată calificată. Prin urmare, se poate observa că *capacitatea maximă nominală de întrerupere a scurtcircuitului* (Icu) se referă la capacitatea unui întrerupător de circuit de joasă tensiune de a continua să funcționeze normal-și de a efectua o a doua întrerupere-după ce a curățat cu succes scurtcircuitul maxim în trei-fazat{15}}la borna de ieșire{1}{1}{1} a curentului său de ieșire; cu toate acestea, întrerupătorul nu garantează capacitatea sa de a efectua operațiuni normale ulterioare de închidere și întrerupere. În schimb, *capacitatea nominală de întrerupere a scurt-circuitului de serviciu* (Ics) se referă la capacitatea unui întrerupător de a efectua mai multe întreruperi normale atunci când la bornele sale de ieșire apare curentul maxim de-scurtcircuit-trifazat.
Standardul IEC 947-2, *Aparatură de comutare și control de joasă-tensiune - Partea 2: Întrerupătoare-de circuit*, stipulează că pentru întreruptoarele de circuit de tip A (definite ca cele care oferă doar protecție la suprasarcină cu întârziere lungă{-și scurt{12}}instantanee la scurtcircuit), valoarea poate fi 2%, protecția la scurtcircuit, 5%, valoarea I, 5% 75%, sau 100% din valoarea Icu. Pentru întreruptoarele de tip B (definite ca cele cu protecție în trei-etape: suprasarcină cu întârziere lungă-, scurtcircuit-întârziere scurt-și protecție instantanee la scurt-circuit), valoarea Ics poate fi de 50%, 75% sau 100% din valoarea Icu. În consecință, este evident că capacitatea nominală de întrerupere a scurtcircuitului de serviciu reprezintă o valoare a curentului de întrerupere care este mai mică decât capacitatea nominală de întrerupere a scurtcircuitului final.
În general, întreruptoarele echipate cu funcții de protecție în trei-etape-întârziere lungă-suprasarcină, scurt-scurtcircuit cu întârziere-și scurt-circuit-instantaneu sunt capabile să realizeze protecție selectivă; ca atare, ele sunt adoptate pe scară largă ca întrerupătoare de protecție primară pentru majoritatea liniilor de alimentare principale (inclusiv bornele de ieșire ale transformatoarelor). Dimpotrivă, întreruptoarele care nu au funcția de scurt-întârziere-scurtcircuit (adică cele care au doar protecție în două-etape: suprasarcină cu întârziere lungă- și scurt{14}}instantaneu) nu pot oferi protecție selectivă și, prin urmare, sunt potrivite numai pentru utilizare în circuite de ramură. IEC 92, *Instalații electrice pe nave*, observă că, pentru întrerupătoarele cu protecție în trei-etape, se pune un accent mai mare pe valoarea lor *capacitatei nominale de întrerupere a scurtcircuitului de serviciu-(Ics); în timp ce pentru întreruptoarele de circuit utilizate în circuitele de ramură, este esențial să se asigure că acestea posedă o valoare suficientă a *capacitatei de întrerupere a scurtcircuitului final nominal-(Icu)* (Icu).
Indiferent de tipul specific, toate întreruptoarele de circuit posedă atât Icu, cât și Ics ca parametri tehnici cheie. Cu toate acestea, pentru întreruptoarele de circuit instalate în circuite de ramură, este suficientă în general satisfacerea cerințelor pentru *capacitatea maximă nominală de întrerupere a scurt-circuitului* (Icu). O concepție greșită obișnuită este, totuși, tendința de a selecta un dispozitiv cu o evaluare inutil de mare-optând pentru „mai mare” mai degrabă decât „corect”-sub credința eronată că o evaluare mai mare oferă în mod inerent o marjă de siguranță mai mare. Cu toate acestea, selectarea unui rating excesiv de ridicat are ca rezultat pierderi inutile (pentru întrerupătoarele de același tip, seria „H”-capacitate mare-de întrerupere-costă de 1,3 până la 1,8 ori mai mult decât capacitatea standard-seria „S”. Prin urmare, pentru întrerupătoarele instalate pe circuitele de ramificație, nu este nevoie să urmăriți orbește o capacitate de întrerupere a scurtcircuitului de serviciu nominală excepțional de mare. În schimb, pentru întrerupătoarele utilizate pe liniile de alimentare principale, este esențial să se satisfacă nu numai cerințele pentru capacitatea nominală de întrerupere a scurtcircuitului-finală, ci și a celor pentru capacitatea nominală de întrerupere a scurt-de serviciu; Bazându-se exclusiv pe capacitatea maximă de întrerupere a scurt-circuitului (Icu) ca criteriu pentru determinarea conformității cu capacitatea de întrerupere creează potențiale pericole de siguranță pentru utilizator.
Un întrerupător este un tip fundamental de aparat electric de joasă tensiune; încorporează funcții de protecție la suprasarcină, scurt-circuit și subtensiune, având astfel capacitatea de a proteja atât circuitul electric, cât și sursa de alimentare.
Parametrii săi tehnici primari sunt tensiunea nominală și curentul nominal. În funcție de aplicația specifică, întreruptoarele oferă o gamă diversă de funcții; sunt disponibile în numeroase soiuri și specificații, fiecare caracterizată printr-un set distinct de parametri tehnici.
Declanșare fără întrerupător: se referă la capacitatea unui întrerupător de a întrerupe în mod fiabil și complet circuitul în orice moment în timpul operațiunii de închidere, în cazul în care un mecanism de protecție activează și alimentează circuitul de declanșare. Întreruptoarele echipate cu această funcție de „declanșare liberă” asigură că, în cazul în care apare o defecțiune a unui scurt-circuit în timp ce întrerupătorul este închis, dispozitivul va întrerupe rapid fluxul de curent, prevenind astfel escaladarea accidentului.
